Insaidăr (un fel de inside me)

Păsări stoluri cântă-n game,
Vers din vieți ce-au fost și vin,
Doar cheița-ntoarce-n carne,
Dureroase amnezii.

Povestea începe acolo unde am șterpelit o pereche de ochelari de la păpușa unei fetițe. Fără nicio remușcare, precizez, pentru că oricum erau aruncați într-un maldăr de jucării la care, din când în când, mai rodea cățelul casei. Ieri i-am regăsit prin geantă, după care am căutat cu înfrigurare piatra care să îi poarte. Și am avut de căutat, căci am în balcon o carieră de pietre, mai ales după ce, anul acesta, am secat și marea de bolovani.
O oră m-am plimbat cu capul cu ochelari după mine, prin casă. Fiu-meu îl vâna cu înverșunare, strigând: ,,Cocaii, cocaii!". După ce l-am adormit, am așezat piatra ochelaristă pe o scândură de cireș și povestea a început să curgă singură, ca o autopsie pe mine însămi.
Recunosc că genul acesta de a crea ceva îmi place cel mai mult, pentru că nu presupune niciun plan; lasă subconștientul să vorbească, lasă mâinile să se ghidez după acele amintiri șterse de păpușarul-șef pentru ca la final, dând restart, să mai obțin o frântură din acel eu expulzat de data asta undeva într-un univers și un timp în care oamenii cercetează universurile paralele și doar noi, românii, statul paralel.
Inventar: scândură de cireș, acril, rochie vintage realizată dintr-o ediție a ,,Secera și ciocanul" din 1974 (puteți lectura de pe ea cuvântul tovarășului cu privire la starea agriculturii), o cochilie de melc găsită de soacră-mea la cosit de fân și confiscată de noră-sa imediat ce a văzut-o, rotițe și cheiță de la ceasul mămăiței mele, piulițe și șuruburi din magazia bunicului, pietre sub formă de inimioară smulse din valurile mării (și m-am luptat cu ea să nu le ia înapoi, că anul ăsta au fost valuri puternice!), sfoară, sârmă și alte... nimicuri.