Satul cu porţi de flori

Într-o zi de vară pe-nserat, un călător străin de locuri, poposi la marginea satului dintre vii. Nu ştia nimeni cine este şi de unde vine.

Satul cu pricină, crescuse între dealuri pline de vii şi livezi, încărcate în fiecare toamnă ruginie, cu rod bogat. Oamenii acelui loc erau ţărani vrednici, care moşteniseră de la părinţi şi bunici dragostea pentru pământul ce îî hrănea. De primăvară, cum dădea firul ierbii şi până toamna târziu când cădeau primele brume, lucrau moştenirea ce le-o lăsaseră înaintaşii.

Duminica, era zi de sărbătoare şi odihnă. Dimineaţa, mergeau la slujbă la biserica din sat, că erau oameni cu frică de Dumnezeu iar după-amiaza, şi tâneri şi bătrâni, ieşeau la hora din mijlocul satului.

Învărtea fiecare după ştiinţă, joc după joc, până li se uda cămaşa de pe ei şi le săreau opincile din picioare. Bătrânii satului se uitau cu jind cum ştiau tinerii a juca, la fel de pricepuţi ca şi la coasă sau plug. Ştiau că lasă pe mâini bune satul cu bogăţiile lui.

Şi tot aşa se perindau zilele şi anii în satul dintre vii.

Străinul poposit în satul nostru nu avea habar de ce fac oamenii locului, cum nici ei nu aveau habar de el. Credea că este şi acesta un sat ca toate satele prin care mai trecuse.

Dar mare i-a fost mirarea, când a văzut că şi pe stânga şi pe dreapta drumului, toate casele păreau surori, cu aceeaşi mamă şi acelaşi tată.

Case micuţe, cu acoperiş de stuf, cu pereţi de lut, văruiţi cu alb sau siniliu şi prispă largă. Erau împrejmuite de garduri din nuiele, frumos împletite, iar porţile erau ele însele o poveste. Din lemn bătrân de vreme, cu stâlpi încrustaţi cu motive populare sau flori de tot felul, îl trăgeau parcă de mânecă pe străinul nostru, ca să îşi spună fiecare povestea. Fiecare poartă avea în stânga sau în dreapta câte o băncuţă unde se odihneau bătrânii de anii mulţi, stând la vorbă înţeleaptă cu alţii de seama lor.

Pe după garduri, se vedea câte un prepeleac în care se fuduleau agăţaţate, ulcioare din lut pictate cu flori, în care puneau gospodinele laptele la prins.

De-un drag umbla străinul de la o casă la alta, de pe vale pe deal, nu se mai sătura a se uita la porţile cu flori, mândre ca nişte fete mari ieşite la horă-n sat. Se puse omul la sfat cu bătrânii ce se odihneau la porţi şi îi trase de limbă despre meşteşugul cu care se nasc acele flori.

Obosit, dar mulţumit că şi-a dus la bun sfârşit misiunea, părăsi cu părere de rău acele meleaguri şi se întoarse în lumea lui, unde se uitaseră toate meşteşugurile din bătrâni, iar locul porţilor de flori uitate de zeci de ani, fusese luat de betoane, metal şi sticlă.

Misiunea lui era grea, să convingă oamenii că ochii lui nu s-au mai săturat de frumos, acolo în satul dintre dealuri. Să-i înveţe cum să trăiască iarăşi aproape de ţărână, cum să miroasă o floare, să crească o pădure, să culeagă o poamă cu mâinile lor.

Povestea ar putea continua. Las cititorului plăcerea să-şi imagineze, cum oamenii pot trăi într-un loc cu porţi de flori, între dealuri şi miresme de mult uitate.

Tabloul Ethno al designerului GreenBlueArt, o să vă conducă în povestea spusă cu drag aici.

ethno

 

Articol scris de Iulia Elena Pavel (atelieruldoamnei)

One Comment

Got something to say? Feel free, I want to hear from you! Leave a Comment

  1. Anca - GreenBlue says:

    Multumesc mult oameni frumosi! Fara voi povestile ar fi triste. Sper ca acest tablou sa poposeasca pentru o clipa macar in inima fiecaruia dintre noi, este o poveste de suflet romanesc.

Leave a Comment

Let us know your thoughts on this post but remember to place nicely folks!