Departe, peste nouă mări şi nouă ţări, pe un pământ numit Ţinutul cu Păduri, trăiau trei fete, fiice ale unui tăietor de lemne. Mama o pierduseră când erau mici copile. Au crescut mai mult singure în căsuţa de la poalele unei pădurici. Tatăl lor era mai mult plecat la pădure să căştige traiul zilnic.
Cele trei surori, apropiate ca vârstă erau deosebite una de alta ca cerul de Pământ. Cea mare, cu ochii de un albastru indigo era iute ca un râu de munte năvalnic,care mătură totul în cale. Orişice ar fi făcut celelelte două mai mici, nu era pe placul ei. Nu stătea cât e ziulica de lungă, scutura casa, mătura curtea, dar nici gura nu-i tăcea.
Cea mijlocie, cu ochii ca cerul de vară, visa cu ochii deschişi de când se trezea şi până seara. Mergea la fântână după apă şi uita să mai vină. Se uita în oglinda apei şi se trezea într-un palat de cleştar, în rochie de bal şi conduri în picioare. Prinţul cel frumos o lua de mână şi dansau o poveste.
Mezina, avea ochii verzi şi părul galben ca spicul de grâu. Era molcomă şi duioasă cu toată floarea ce-i ieşea în cale. Când scăpa de gura primei surori şi de treburi, alerga prin câmpul de flori, îşi îmbăta simţurile cu nectar şi se vedea regină a câmpului. Albinele şi bondarii îi cântau în urechi. Iarba îi făcea conduri şi o invita la odihnă.
Niciuna dintre cele trei surori nu avea nume pentru că în ţinutul lor, oamenii îşi spuneau Pădureni.
A mai trecut o vară şi o iarnă şi peste ţinutul oamenilor fără nume, a bătut iarăşi primăvara la uşa, urmată de cortegiu-i de cântec şi culoare de flori.
Câmpurile s-au luat la întrecere cu pădurile, pe spinările ogoarelor au prins viaţă grâul şi orzul, secara şi meiul. Mustea pământul de sevă dătătoare de apă vie. Iar Oamenii se bucurau. Înviau şi ei. Îşi îndreptau spatele, ridicau ochii spre soare şi cer, mulţumindu-le. Se puneau în genunchi şi sărutau bătrânul Pământ. Apoi începea hora muncii, care avea să-i ţină cu mâinile şi picioarele ocupate până toamna târziu.
Numai în căsuţa de la poalele păduricii era linişte ca în miezul iernii. Cele trei surori deosebite ca patru puncte cardinale, dispăruseră fără urmă. Nimeni nu ştia de ele. Oricât le căutaseră, erau de negăsit.
Nici eu nu ştiu unde să le găsesc, dar mi-ar plăcea să-mi imaginez că vinovată de dispariţia lor, a fost Zâna cea Bună a Numelor, care le-a luat în împărăţia ei, le-a numit şi le-a pus acolo unde le era locul.
Sora cea mare, a fost numită Râu Albastru şi a lăsat-o să sară din piatră în piatră, să-şi caute menirea.
Cea mijlocie, Cer Albastru, vorbeşte cu norii, dă mâna cu Soarele, trăindu-şi visul.
Iar duioasa mezină, s-a chemat Floare Pastelată, şi domneşte cu bunătate peste câmpurile de flori ce-o chemau mereu cu vraja lor.
Vinovate de naşterea acestei poveşti sunt trei creaţii a trei designeri diferiţi. Am ales sa le pun alături tocmai datorită personalităţii diferite a fiecăreia.
Colier cu margele pastelate (Gabileria)
Colier picaturi albastre (delilah)
Vă las plăcerea să descoperiţi cele trei fete care şi-au primit nume, făcând conexiunile necesare.
Mulţumesc celor trei designeri pentru sursa de inspiraţie, plăcută ochilor şi minţii.
Articol scris de Iulia Elena Pavel (atelieruldoamnei)
Leave a Comment
Let us know your thoughts on this post but remember to place nicely folks!